Cei aproape 50 de ani din istoria noastrã naþionalã, consideraþi a fi anii "cei mai negri" anii comunismului, au lãsat urme adânci în comportamentul românilor. Eu unul, în acele zile de decembrie 1989 eram un copil naiv de 12 ani, ºi înþelegeam mai puþin din ceea ce însemna o schimbare atât de bruscã a unui regim politic, ºi mai ales o schimbare în viaþa de zi cu zi a fiecãrui om. Euforia acelor zile a trecut însã destul de repede, ºi lucrurile au luat o turnurã destul de ambiguã, pentru mine, ºi cred ºi pentru mulþi alþi români. Nostalgicii perioadei comuniste, începeau sã aclame "binefacerile" unei dictaturi, cu iz de sfârºit de epocã feudalã, în care nimic nu putea fi mai presus decât "grija" pe care "conducãtorul iubit" ºi "partidul iubit" o aveau faþã de oamenii muncii, þinuþi în întuneric, în frig, în foamete, dar cel mai grav lucru: þinuþi în ignoranþã.

Îi înþeleg totuºi astãzi pe nostalgici, era mai bine sã nu ºtii multe, sã taci ºi sã rabzi, pentru ca apoi sã primeºti binemeritata rãsplatã: sã taci ºi sã rabzi în continuare. Pãrinþii mei ascultau cu sufletul la gurã radio "Europa liberã", la un radiocasetofon de fabricaþie... sovieticã(!), la baterii, ºi la lumina unei lãmpi sau lumânãri, în aºteptarea unei minuni, care sã producã în sfârºit NORMALITATEA. (Aceasta este încã aºteptatã...)

Realitãþile care au urmat anului 1989, au fost însã mult mai dureroase. Cu toate libertãþile câºtigate atunci, cu tot ceea ce înseamnã democraþia, vedem acelaºi scenariu: cineva dicteazã, altcineva executã, iar restul oamenilor, pe care nu-i întreabã nimeni de sãnãtate, suferã. Binefacerile erei postcomuniste se rezumã la o societate de consum, în care informaþia este bunã numai pentru cei care ºtiu sã o furnizeze, întru manipularea oamenilor. Poate ne mai paºte încã o generaþie de sacrificiu, pe care sã o obligãm sã facã ceva, în eterna speranþã cã... va fi bine...