Ni se întâmplă uneori să cunoaștem persoan, cu care să conviețuim, să colaborăm sau să depindem de acestea o perioadă mai mare de timp. Apoi, ca în orice întâmplare sau poveste reală, drumurile se despart, și destinele se schimbă, ne maturizăm, ne schimbăm, poate fizic, poate și imtelectual. Reântâlnirea cu aceste persoane, poate fi una cara ne poate marca, plăcut sau neplăcut, sau poate fi doar una rece, fără vreo urmare asupra psihicului nostru.
Am o zicală: "Nu poți schimba în bine un om, decât dacă și el își dorește acest lucru!"
Așadar, de ce mai există uneori întrebarea: "Ce ar fi fost dacă?", atâta timp cât acel "dacă", e o condiție pe care "eu" și nu "el" sau "ea", își dorea să o îndeplinească? Privim cu ochii noștri lumea care ne înconjoară, și nu știm să ne punem în locul celuilalt, sau nu suntem capabili să-i înțelegem comportamentul, în situații cu care poate noi înșine nu ne-am confruntat- celebra expresie "Păi eu în locul tău..."
Ca să fiu mai explicit: când reântâlnim o persoană după 10, 15, 20 sau n ani, îi putem observa cu o mai mare ușurință, schimbările de comportament, schimbările de atitudine, sau poate de situație materială sau socială. Am avut colegi de școală, care din niște zvăpăiați, au ajuns oameni respectabili, cu situație materială decentă. Alții, poate mânați de bucuria de a nu-i avea alături pe proprii lor părinți, au dat-o în bară, și au ratat o bună parte a vieții lor în febrile căutări de... nimic..., și cu nimic s-au și ales.
Putem învăța din ambele situații, dar după părerea mea, "istoria NU se repetă!" |
