Cunoaºterea umanã, raþiunea, este un dar cu care Divinitatea sau mama-naturã a înzestrat rasa umanã. Este îndeobºte cunoscut faptul cã, evoluþia speciei umane are ca bazã de plecare descoperirea empiricã de noi mijloace de existenþã, ºi cãutarea unui echilibru emoþional al indivizilor ºi comunitãþilor umane. Din punctul meu de vedere cunoaºterea umanã are doar douã domenii fundamentale: filosofia ºi matematica. Aceste douã domenii ale cunoaºterii, nu se exclud însã reciproc, ci se completeazã.

Filosofia, este un domeniu de cunoaºtere subiectivã a realitãþii. Din filosofie se pot sesiza cu uºurinþã multe manifestãri ale gândirii ºi creaþiei umane: artele (inclusiv literatura), organizarea socialã sau regimul politic al unei epoci sau regiuni. Dacã pentru Preistorie avem cele mai sãrace informaþii, cu privire la modul de gândire al indivizilor sau comunitãþilor strãvechi, Antichitatea ne-a lãsat drept moºtenire cunoaºterea acelor oameni prin izvoare scrise. Dacã alãturi de antropologie ºi arheologie, ar mai exista o ºtiinþã care sã se ocupe de urmele preistorice, am putea afla cu uºurinþã informaþii ceva mai intime în legãturã cu omul preistoric. Existã de pildã o ºtiinþã conexã psihologiei ºi criminologiei, care studiazã scrierea olografã (de mânã), ºi mã gândesc, ce bine ar fi dacã picturile rupestre preistorice, sau statuetele din lut ars, ar putea fi studiate asemeni scrierilor olografice!

Dar sã revenim. Spre exemplu, curentul filosofic cunoscut sub numele de stoicism, a avut cea mai mare influenþã în Imperiul Roman. Bazat pe : Eticã, Fizicã ºi Logicã, acest curent filosofic reflectã modul foarte riguros în care va fi organizat Imperiul, cel puþin pânã în sec. al IV-lea, când Creºtinismul a "confiscat" o bunã parte a gândirii materialiste, transferând-o spre o gândire metafizicã, din raþiuni doctrinare. Cel mai bun exemplu mi se pare influenþa asupra istoricului Titus Livius, care în lucrarea sa fundamentalã Ad Urbe Condita (De la fondarea Romei), pledeazã pentru reîntoarcerea la valorile tradiþionale ale vechilior întemeietori ai Romei. Totuºi în Occident, pãrinþi ai Bisericii precum Toma de Aquino ºi Sfântul Augustin, au preluat unele idei ale stoicismului. Ba, mai mult, în Renaºterea târzie, s-a nãscut neostoicismul, care i-a influenþat apoi de René Descartes ºi Immanuel Kant.

Revenind la legãturile dintre filosofie ºi matematicã, aº insera aici faptul cã unii din marii filosofi, au fost ºi matematicieni. Este cazul lui Pitagora, Arhimede, sau chiar René Descartes, care demonstreazã prin faptul cã existã numãrul imaginar infinit (simbolizat prin oo) existenþa lui Dumnezeu.

Matematica, este domeniul de cunoaºtere obectivã a realitãþii. Din matematicã s-au nãscut ºtiinþele exacte (fizica, chimia, biologia), care opereazã cu cantitãþi precise, ºi cu legi ºi teorii clare.

Dar hai sã facem un exerciþiu de logicã: între cifrele 0 ºi 1, existã un infinit de numere reale, raþionale ºi iraþionale. ªi atunci care este de fapt infinitul? Eu cred cã atigem aici un punct pe care tot filosofia îl rezolvã: vorbim aºadar de un "microcosmos" ºi de un "macrocosmos". Banalele numere 0 ºi 1, stau la baza sistemului de calcul binar, cu aplicaþii actuale în informaticã ºi ciberneticã. ªi în acest caz ajungem la filosofie, este vorba de filosofia orientalã. De pildã Chinezii vorbesc de yng ºi yang, sau persanii au preferat o abordare "dualistã" a lumii, sub influenþa Maniheismului ºi Mazdakismului.

ªtiinþele exacte, au evoluat la rândul lor sub influenþa filosofiei. De exemplu, fizica cuanticã, a cãrei formulã binecunoscutã a fost definitivatã de Albert Einstein, a stat la baza formulãrii Teoriei Generale a Sistemelor, fundamentatã în prima jumãtate a sec. XX de biologul german Ludwig von Bertalanffy, ºi care a avut o mare influenþã asupra tuturor ºtiinþelor care opereazã cu sisteme precise de calcul.

În alte privinþe filosofia a avut o mare influenþã asupra istoriografiei ºi politologiei. Aceasta se regãseºte mai ales în privinþa modului de a scrie istoria în funcþie de regimul politic în care a trãit, sau la care s-a raportat istoricul.

Aºadar, cunoaºterea umanã, în plenitudinea, sa poate sau nu poate rezolva cerinþele unei societãþi umane, însã este un dar la îndemâna fiecãruia dintre noi.

Poate cã aceasta ar fi trebuit sã fie postarea mea pentru ziua de 1 Decembrie. Dar, n-a fost sã fie... mã rog, sã-mi fie ruºine!

Dar desigur, nu puteam sã trec cu vederea acel extraordinar an 1918. Cum a fost posibil? Dacã ar fi sã scriu despre tot ceea ce înseamnã 1918 pe plan naþional ºi universal, atunci chiar cã aº plictisi multã lume. Pe scurt, anul 1918 a fost posibil datoritã unui context internaþional favorabil, datoritã unei clase politice abile ºi responsabile, ºi nu în ultimul rând unei armate de þãrani, care s-a sacrificat fãrã ezitare pentru ei ºi pentru generaþiile noastre. Lor le datorãm faptul cã putem sã învãþãm în ºcoalã propria limbã (indiferent de etnie), libertatea religioasã, de conºtiinþã, etc.

Aº dori sã evoc personalitatea unui om mai puþin cunoscut: Vasie Stroescu. Nãscut în 1845 în Basarabia, în þinutul Hotinului, acesta era descendentul unei familii de boieri, cu studii la Chiºinãu, Sankt Petersburg ºi Berlin, a reuºit sã-ºi facã o avere frumoasã din comerþul cu cai spre Rusia, ºi cu vite ºi porci spre Imperiul Habsburgic ºi Germania. 

Într-un articol apãrut în 1910 în ziarul Neamul românesc (anul V nr. 47), se arãtau generoasele sale donaþii fãcute ºcolilor ºi asociaþiilor culturale ale românilor din Transilvania. Avea ºi cu ce. Din informaþii neoficiale, am înþeles cã ar fi acumulat o avere echivalentã cu bugetul Bulgariei la nivelul anului 1909. Acest om nu a fost cãsãtorit niciodatã, iar donaþiile sale generoase, erau de cele mai multe ori anonime. Pur ºi simplu, citea presa vremii, de unde afla cã ºcoala sau asociaþia cutare din oraºul cutare avea nevoie de suma cutare pentru a putea funcþiona sub regimurile de ocupaþie austro-ungar sau rus. Asemeni lui E. Gojdu, ºi-a lãsat averea în slujba culturii naþionale.

La moartea acestuia (13 aprilie 1926), au fost organizate funeralii naþionale. I.I.C Brãtianu, a þinut un discurs emoþionant, ºi recunoºtea faptul cã V. Stroescu, a avut un rol mult mai important în crearea României Mari, decât al tuturor politicienilor acelor vremuri.

Uuuuufff, ceeee biiiiiiineeeeeeee, s-au terminat alegerile!!! De acum încolo, trai pe vãtrai fraþilor!!! N-o sã mai avem nici o problemã, totul va fi un lapte ºi o miere, de n-o sã le mai putem duce. Cum? aþi votat? Vai, ce spirit civic dezvoltat aþi avut!

De acum înainte, nu mai avem nevoie de nimic! Trebuie sã oprim timpul în loc, sã ne aºezãm comozi în faþa televizorului, ºi sã aºteptãm sã vinã din nou Mesia pe Pãmânt, ºi-apoi totul va fi aºa de bine!!! Cum? Nu asta visãm cu toþii, nu asta mai avem de fãcut, adicã sã facem ceea ce ne place nouã tuturor românilor, deci sã facem nimic??? Pãi asta ziceam ºi eu, poate dacã ieºim afarã din case poate rãcim, sau ne luxãm piciorul, ºi medicii noºtri nu trebuie deranjaþi, ei au altã treabã...

Io propun, cu inteligenþa pe care numai eu mi-o pot aprecia, sã construim aºa la frontierele þãrii ziduri înalte ºi groase din beton sau piatrã, ca sã ne protejeze de restul lumii care ne vrea rãul! Ce-i drept au mai încercat ºi alþii: chinejii, romanii, ºi nu le-a mers, dar noi, învãþând din greºelile lor, am putea sã le facem inexpugnabile. Astfel am putea fi feriþi de criza economicã, inundaþii, clauza de salvgardare a UE ºi toate câte cele. Sã trãim noi aºa fericiþi pânã ni s-o urî cu atâta bine...

Noapte bunã!

În aceste rânduri, îmi voi permite sã analizez, din punct de vedere politic, pe liderii mondiali care în viziunea unor specialiºti, mai mult sau mai puþin avizaþi, au avut un oarecare rol în politica mondialã, ºi în ceea ce priveºte destinele lumii, destinele speciei umane. Tot ceea ce voi scrie se bazeazã pe ceea ce am citit cândva, mai demult sau mai recent, fãrã sã fac vreun comentariu maliþios sau sã judec în vreun fel comportamentul sau acþiunile lor, care au influenþat sau nu (?) Omenirea. Vor fi doar niºte... cifre... ºi mici cometarii...

Un element comun care-i caracterizeazã pe marii lideri mondiali, este faptul cã, fãrã aproape nici o excepþie, aceºtia reprezintã forma cea mai degradatã a epocii, regimului politic ºi culturii în care au trãit ºi au evoluat.

ªi sã luãm primul exemplu: Napoleon Bonaparte. Nãscut în Insula Corsica, ºcolit la o instituþie de învãþãmânt militarã, acesta reprezintã forma cea mai degradatã a absolutismului luminat al secolului al XVIII-lea. "Exportul" Revoluþiei Franceze, în condiþiile unor regimuri politice conservatoare, i-a atras antipatia unui întreg continent. Autoproclamarea sa ca împãrat, nu era menitã decât sã legitimeze, în faþa marilor puteri europene ale vremii, o formã monarhicã de conducere a Franþei, la fel cu cele ale celorlalþi adeversari ai sãi. Totuºi, echilibrul european restabilit în 1815 la Viena, ºi victoria adversarilor lui Bonaparte, nu au putut stãvili revoluþiile europene din prima jumãtate a secolului al XIX-lea, sau pe cea de eliberare din America de Sud. ªi totuºi, "geniul" sãu revoluþionar a costat 3 milioane de vieþi omeneºti(!).

Iosiv Visarionovici Stalin, un fost seminarist la teologie, alimentat cu ideile panslavismului rus de la finele sec. al XIX-lea ºi cu ideile socialismului aduse cu trenul de "intelighenþia" rusã de pe la Paris, a reprezentat forma cea mai degradatã a miºcãrii socialiste mondiale. Politica sa internã ºi externã abilã, sau fermã, i-au adus la picioare Europã Centralã ºi de Est, ºi niºte adversari politici, interni sau externi, tot timpul cu un pas în urma sa, obligaþi sã ia tot timpul o poziþie defensivã. ªi totuºi, "geniul" sãu politic a costat 40 de milioane de vieþi omeneºti.

Adolf Hitler, un artist ratat, de origine austriacã, stabilit în Germania, alimentat cu ideile pangermanismului sec. al XIX-lea, cu idei preluate aiurea din Nietzche, ºi cu muzica lui Wagner, a reprezentat forma cea mai degradatã a democraþiei occidentale interbelice. A reuºit sã isterizeze un popor lipsit oarecum de o viziune, de un lider, pânã acolo încât, germanii înºiºi au crezut în legitimitatea lor de conducãtori ai Europei, de rolul lor providenþial în salvarea unor valori în care încã se mai credea. "Geniul" lui Hitler nu-l mai comentez, îi cunoaºteþi deja urmãrile...

Winston Churchill, un bun afacerist englez, din middle-class-ul britanic, mai mult ambiþios decât inteligent, a reuºit cu un discurs ferm sã capteze atenþia conaþionalilor sãi. El a reprezentat forma cea mai degradatã a imperialismului colonial. Prin "geniul" sãu, a reuºit, în ciuda unei bune intenþii, aceea de a câºtiga rãzboiul contra Germaniei lui Hitler, sã "rupã" lumea în douã ºi sã punã bazele "cortinei de fier"- expresie uzitatã de însãºi "genialul" premier britanic, chiar în 1946.

Realitatea din zilele noastre se mai certificã încã pe gândirea genialã a acestor lideri. În ciuda globalizãrii, a circlaþiei informaþiei, suntem tot la îndemâna celor ce vor "veghea" la pacea mondialã...

Urmãrim cu toþii în aceste zile, cu sufletul la gurã, cu tristeþe, sau poate cu revoltã, urmãrile ºi vâlva stârnitã de cumplitu accident de muncã din Valea Jiului. Dureros, revoltãtor, nici nu ºtiu cum sã iau aceastã teribilã întâmplare. În "minunat de clasic-inegalabilul" stil românesc de a despica firu-n patru, iatã cã toþi cetãþenii, mai mult sau mai puþin avizaþi îºi dau cu pãrerea, sugereazã posibile cauze, ºi efecte pe termen scurt ºi lung, ºi dau- aºa cum era ºi "normal"- "înþeleptele-inegalabil-de-oacheºe" sfaturi (de rigoare- se înþelege!). Dar asta, poate nici prin gând nu-mi trecea (sic!) sã fie vreun prilej de campanie electoralã. Vai de mine!!! Þaþo, aºa nu se mai poate!!!!!

Dezgustat fiind de toatã tevatura stârnitã de "înþelepþii neamului", ma-am codit io, aºa olecuþã, ºi cu "înþelept-inegalabil-de-oacheºul" meu gând, am avut o... revelaþie!Pentru cei care au urmãrit emisiunea de duminicã a lui Mircea Badea, ar putea însemna cã-l imit ca un discipol ascultãtor, dar nu-i chiar aºa! Fãrã sã-mi arog paternitatea adevãrat-pateticei sale expuneri din debutul emisiunii, ºi eu gândeam la fel, doar cã io unul vorbesc mai mult singur decât altora. Vorba lui Badea: "chestie de noroc". În "lumea" lor, a minerilor, de oriunde de pe care colþ al planetei ãsteia, minerii nu au avut, nu au, ºi poate nu vor avea vreo alternativã, adicã posibilitatea sã facã "altceva". Acolo, în subteran, ei au de partea lor doar propria persoanã, uneletele, pe colegul de ºut ºi poate... pe bunul Dumnezeu, ºi atât! Din aceste lucruri, oameni buni, s-a nãscut ºi mai dãinuieºte o solidaritate, greu de desluºit, sau pentru unii, mai înguºti la minte, greu de acceptat.

Dacã privim uºor în urmã, lucrurile acestea sunt de înþeles. Întotdeauna între oameni au existat solidaritãþi de acest gen. Ce erau breslele decât niºte solidaritãþi  profesionale? Sau ce fãceau þãranii în Evul Mediu, când trebuiau sã plãteascã redevenþele anuale seniorilor? Pãi ori plãteau toþi, ori nu plãtea nuciunul atunci când ori mai mulþi, ori mãcar unul nu putea sã plãteascã, ºi, de obicei, seniorii îi pãsuiau pe þãrani pânã la urmãtoarea recoltã...

Dar azi, mai este aºa? Evident cã nu! Ne revoltãm toþi pe degeaba atunci când nu "merge" ceva bine ºi... cam atât. Dar iatã cã minerii au rãmas solidari în universul lor, cãci ei au doar douã certitudini: mina ºi moartea. Noi ceilalþi avem doar a doua certitudine...

Cei aproape 50 de ani din istoria noastrã naþionalã, consideraþi a fi anii "cei mai negri" anii comunismului, au lãsat urme adânci în comportamentul românilor. Eu unul, în acele zile de decembrie 1989 eram un copil naiv de 12 ani, ºi înþelegeam mai puþin din ceea ce însemna o schimbare atât de bruscã a unui regim politic, ºi mai ales o schimbare în viaþa de zi cu zi a fiecãrui om. Euforia acelor zile a trecut însã destul de repede, ºi lucrurile au luat o turnurã destul de ambiguã, pentru mine, ºi cred ºi pentru mulþi alþi români. Nostalgicii perioadei comuniste, începeau sã aclame "binefacerile" unei dictaturi, cu iz de sfârºit de epocã feudalã, în care nimic nu putea fi mai presus decât "grija" pe care "conducãtorul iubit" ºi "partidul iubit" o aveau faþã de oamenii muncii, þinuþi în întuneric, în frig, în foamete, dar cel mai grav lucru: þinuþi în ignoranþã.

Îi înþeleg totuºi astãzi pe nostalgici, era mai bine sã nu ºtii multe, sã taci ºi sã rabzi, pentru ca apoi sã primeºti binemeritata rãsplatã: sã taci ºi sã rabzi în continuare. Pãrinþii mei ascultau cu sufletul la gurã radio "Europa liberã", la un radiocasetofon de fabricaþie... sovieticã(!), la baterii, ºi la lumina unei lãmpi sau lumânãri, în aºteptarea unei minuni, care sã producã în sfârºit NORMALITATEA. (Aceasta este încã aºteptatã...)

Realitãþile care au urmat anului 1989, au fost însã mult mai dureroase. Cu toate libertãþile câºtigate atunci, cu tot ceea ce înseamnã democraþia, vedem acelaºi scenariu: cineva dicteazã, altcineva executã, iar restul oamenilor, pe care nu-i întreabã nimeni de sãnãtate, suferã. Binefacerile erei postcomuniste se rezumã la o societate de consum, în care informaþia este bunã numai pentru cei care ºtiu sã o furnizeze, întru manipularea oamenilor. Poate ne mai paºte încã o generaþie de sacrificiu, pe care sã o obligãm sã facã ceva, în eterna speranþã cã... va fi bine...

Patriotismul, sentimentul naþional, trãirea la maximã intensitate în faþa simbolurilor naþionale: iatã câteva principii ºi idei care, în ultima perioadã, par niºte paleative pentru poporul român. Suntem din punct de vedere emoþional, psihologic, în faza negaþiei, asemeni unui adolescent care nu recunoaºte cã morala pãrinþilor, profesorilor sau altor apropiaþi, sunt menite sã îi ghideze destinul într-o direcþie conformã cu normele morale ale unei societãþi, poate învechite, poate ancoratã într-un trecut în care nu mai credem. E de la sine înþeles cã nu avem încã maturitatea de a face o corelaþie între patriotism ºi democraþie.

Urmãrind desfãºurarea campaniei electorale pentru alegerea Preºedintelui SUA ºi rezultatul votului, precum ºi reacþia americanilor dupã aflarea rezultatelor, am avut o oarecare "revelaþie". Americanii au reuºit, pentru prima oarã în istoria lor, sã treacã peste unele idei preconcepute, ºi sã-l aleagã pe Obama, un politician de culoare ºi musulman la conducerea SUA. "Visul american" a fost pentru prima oarã împlinit, dar poate încã nu în totalitate. Când la conducerea SUA, va veni ºi prima femeie, fie aceasta de culoare, asiaticã, hispanicã sau albã, americanii vor deveni poate cea mai democraticã naþiune a planetei.

Reacþiile politicienilor din SUA, dupã aflarea rezultatelor, au fost, cel puþin la nivel declarativ, foarte favorabile, dând impresia unei unitãþi ºi forþe ºi mai mari a naþiunii americane. America este "blestematã" sã fie o mare forþã a lumii contemporane, ºi sã dicteze direcþiile generale ale politicii mondiale, în contextul globalizãrii ºi a crizelor care decurg din globalizare.

Cauzele care au determinat acest rezultat al alegerilor din SUA, nu le mai expun. Singura problemã pe care vreau s-o analizez este dacã acest rezultat a fost determinat de un sentiment patriotic al americanilor. Se vede treaba cã în SUA, patriotismul este egal cu democraþia, cã ambele concepte se intercondiþioneazã. Modul cum au apãrut SUA, ca stat, ºi cum a evoluat acest stat în istorie, este în aparenþã unic, original. Faptul cã un politician aflat în a treia generaþie dupã emigrarea bunicului sãu în SUA, dovedeºte cã acolo nu conteazã trecutul, ci mai degrabã viitorul pe care, calitãþile unui om pot sã-l schimbe (în bine sau în rãu!!!).

Speranþele pe care americanii ºi le-au pus în noul lor preºedinte, sunt foarte mari, dar ar putea fi spulberate din diferite cauze. ªi astfel, la urmãtoarele alegeri, acelaºi sentiment patriotic i-ar putea determina pe americani sã prefere pe altcineva.

Felul în care noi românii ne-am debarasat de patriotism ºi de sentimentul naþional este întrucâtva de înþeles. Dacã în 1918, am reuºit sã împlinim un vis, între cele douã rãzboaie mondiale, am "reuºit" sã erodãm foarte mult din idealul naþional, din cauza unei politici interne ºi externe falimentare. Dupã al doilea rãzboi mondial, în perioada 1948-1960, sub presiunea sovieticã regimul comunist a "reuºit" sã desconsidere valorile naþionale, în detrimentul "revoluþiei populare" ºi mai apoi "socialiste". În perioada 1960-1970, România a cãutat "calea proprie" pentru realizarea "revoluþiei socialiste", beneficiind pentru scurt timp de o deschidere pe plan extern. Naþionalism-comunismul introdus de Ceauºescu în politica internã ºi externã, a încercat sã reînvie sentimentul naþional al românilor, dar din pãcate, dupã 1980, a fost îmbinat cu acel "cult al personalitãþii", pe care românii îl mai condamnã ºi azi. Dupã 1990 au existat câteva rãbufniri de naþionalism feroce, pe care statele europene, l-au privit cu o oarecare îngrijorare, din cauza rãzboiului din fosta Iugoslavie ºi din Transnistria. Ne-am sãturat dupã anul 2000 de "patrioþi", cãci C.V. Tudor, a alunecat în derizoriu, iar discursul sãu patriotard a început sã alunece spre alte zone: anticorupþie, popor sãrac, anticomunism, etc.

Mulþi dintre compatrioþii ºi concetãþenii noºtri, nu vor mai merge la vot, cãci nu mai au nici o speranþã, nici un ideal, nici o dorinþã. Suntem un popor obosit , fãrã perspectivã, fãrã un model de urmat. Tot ceea ce ne rãmâne este "protestul" faþã de o clasã politicã incapabilã sã ne ofere o ºansã, ºansa noastrã.

Europa este continentul care s-a clãdit în ultimii aproape 2000 de ani pe temelii creºtine. Indiferent cât rãu sau cât bine a fãcut, Biserica a fost timp de vreo 1700 de ani liantul care a reuºit sã iniþieze ºi sã întreþinã spiritul ºi civilizaþia Europei.

Apariþia Bisericii ca instituþie oficialã, în anul 313, a fost pentru acea perioadã istoricã providenþialã. În condiþiile în care, la porþile Europei bãteau "barbarii" veniþi care de pe unde, Biserica a fost aceea care i-a înglobat în comunitãþi creºtine, ºi le-a oferit un nou sens existenþial. În aºa- numitul "Mileniu Întunecat", toate popoarele europene, vechi sau noi, nãscute dupã prãbuºirea Imperiului Roman de Apus, au trecut la Creºtinism, devenind dupã anul 1000 unii dintre apãrãtorii Bisericii, atleþi ai lui Hristos, etc. Desigur, oamenii Bisericii, nu au uitat sã-ºi aroge întâietatea în faþa problemelor "lumeºti" ºi uneori, deseori chiar, acaestã atitudine a avut consecinþe dramatice, chiar grave asupra raporturilor dintre Bisericã ºi societate. În Evul Mediu, Biserica reprezenta principalul promotor al culturii, fiind instituþia care organza ºcoli, biblioteci, muzee, etc.

De-a lungul istoriei, Biserica s-a implicat în conflicte diplomatice ºi militare, chiar dacã nu aceasta e menirea sa. Totuºi, semnalele de alarmã pe care le-a tras în momentul în care aceste conflicte au degenerat, au avut uneori un efect pozitiv în stingerea unor conflicte. Rolul Bisericii catolice a scãzut din sec. al XVII-lea, dupã Reformã, ºi dupã laicizarea raporturilor poitice dintre state. În secolul al XVIII- lea, Biserica a fost practic eliminatã din administraþie, ºi din anumite ºcoli.

Coincidenþã sau nu (?), tot începând din sec. XVII, când rãzboaiele zguduiau întreaga Europã, ºi când se vor contura centrii de putere din Europa (Rusia, Imperiul Habsburgic ºi cel Otoman, alãturi de Franþa ºi Anglia), în urma conflictelor, diplomaþia a început sã lucreze, pentru stabilirea unui echilibru de forþe în Europa. Este cazul "pãcilor Westfaliene" survenite dupã rãzboiul de 30 de ani. Din acel moment, învingãtori ºi învinºi, la masa negocierilor, stabileau împreunã hotarele, reparaþiile, ºi acþiunile comune din viitor. Cel mai tipic exemplu rãmâne, dupã pãrerea mea, faptul cã dupã 1815, Franþa s-a angajat într-o intervenþie militarã contra Spanei, unde izbucnise o revoluþie democraticã. Dar cursul istoriei nu mai putea fi oprit: rând pe rând, toate statele europene au adoptat, în forme mai mult sau mai puþin voalate, modelul monarhiei constituþionale.

Dupã marile conflicte din secolul al XX-lea, s-au cãutat formule solide pentru menþinerea unui echilbru în Europa. În vestul Europei, ca o contrapondere la dominaþia soveticã în centrul ºi estul continentului s-a ajuns la formula U. E. (fostã C.E.C.O. ºi C.E.E.). Dar ce legãturã are asta cu Creºtinismul? Aparent niciuna, în realitate are legãturi destul de strânse. Tot ceea ce înseamnã legi, aparat administrativ, metode de lucru, seamãnã a organizare flexibilã ºi numai bunã de încãlcat (vezi cazul Românicãi), precum învãþãturile creºtine, de cãtre state ºi indivizi. Dar dacã U. E., nu are vreo bazã izvorâtã din Creºtinism, atunci e o nouã formã de comunism? Este o întrebare controversatã, la care rãspunsurile pro sau contra sunt la fel de adevãrate...

Cine mai dã în ziua de azi doi bani pe culturã? Sau la ce o fi bunã cultura asta? Sunt întrebãri curente pe care toþi ni le adresãm nouã înºine ºi unii altora, fãrã sã gãsim întotdeauna rãspunsul pe care îl dorim.

Cultura româneascã, cel puþin în ultima perioadã, oscileazã între sublim ºi deri-zoriu, ºi asta din cauza nevoilor societãþii noastre. Sã nu ne mai mire aºadar faptul cã nu mai avem rãbdare sã citim o carte, cã nu mai mergem la teatru, sau la vreo expoziþie sau la un concert simfonic. Totul se reduce la timp, timp pe care cei mai mulþi dintre noi nu îl mai avem, sau dacã îl avem, preferãm sã facem altceva, care la o primã vedere pare mai util.

Dar cultura asta în sine, ce efecte ar trebui sã reverse asupra societãþii noastre? Cultura poate face atât bine cât ºi rãu. Efectele pozitive ale culturii nu le voi enumera, ele ar trebui cunoscte. Dar efectele negative? Pãi, sã dau un exemplu: ce aþi spune dacã "datoritã" unor oameni de culturã ne este ruºine cã suntem români? Dupã ' 89, mulþi oameni de culturã frustraþi de condiþia precarã, fie materialã fie fiindcã nu erau bãgaþi în seamã de societatea româneascã, au cam aruncat cu ceva mizerii în poporul român, fãcând-ul vinovat de tot ceea ce era putred în aceastã societate. Alþii, în numele aceleiaºi libertãþi de expresie, au produs unele lucrãri de o "valoare inestimabilã" în care regãsim xenofobie, un limbaj violent, suburban, sau alte lucruri urâte care nu pot caracteriza altceva decât niºte frustrãri personale, proiectate asupra unor duºmani reali sau prezumtivi.

De ce nu îmi place cultura româneascã din aceastã perioadã? E simplu, nu este o culturã care sã se adreseze maselor, ci numai unor grupuscule restrânse de indivizi încãpãþânaþi sã se separe de lumea care îi produce, îi creazã. Ce rost mai are acum, sã se plângã de condiþia pe care o au în societate, dacã aºteaptã ca societatea sã vinã în întâmpinarea lor, ºi nu invers?

Marile noastre valori culturale ar trebui sã poatã creea în beneficiul societãþii româneascã valori pentru care sã poatã fi rãsplãtite cu ceea ce meritã.

În orice conflict interuman, se considerã cã existã câºtigãtori ºi perdanþi. Dar poate, dacã pe plan personal este adevãratã aceastã afirmaþie, ce se întâmplã de fapt în cazul unor conflicte armate?

Aº lua ca exemple doar marile rãzboaie ale secolelor al XX- lea ºi al XXI- lea.

Primul rãzboi mondial (1914-1918), început de Puterile Centrale ºi câºtigat de Antanta, cea mai mare beneficiarã fiind Franþa. Dar care a fost preþul plãtit de Franþa? În primul rând, atitudinea acesteia a fost taxatã de Marea Britanie ºi de S.U.A., prin faptul cã niciuna nu s-a implicat în mod serios în politica europeanã, preferând sã-ºi urmãreascã propriile interese, ba chiar S.U.A. a refuzat sã adere la Societatea (Liga) Naþiunilor, a cãrei promotoare fusese (prin preºedintele Wilson), ºi la care nu a aderat din cauza atitudinii Franþei. Mai mult, în momentul declanºãrii celui de-al doilea rãzboi mondial, Franþa a rãmas cam singuricã în faþa panzerelor germane.

Al doilea rãzboi mondial (1939-1945), a fost început de Germania ºi U.R.S.S. prin invadarea Poloniei, ºi a fost câºtigat de S.U.A., U.R.S.S. ºi Marea Britanie, dar cu ce preþ? Marea Britanie ºi-a pierdut defintiv marele imperiu colonial aºezat pe trei continente. S.U.A., a câºtigat temporar controlul asupra Pacificului ºi Europei vestice, dar a fost învinsã ulterior în Coreea ºi Vietnam, iar în America Latinã a pierdut controlul asupra unor state precum Cuba, Nicaragua, sau Venezuela. U.R.S.S., a pierdut 22 de milioane de locuitori în rãzboi, ºi s-a izolat pe plan extern, inclusiv faþã de statele comuniste precum China, Iugoslavia, Albania, din cauza politicii lui Stalin. Apoi, ºi în timpul lui Hruºciov, din cauza politicii sale de forþã, presãratã cu intervenþii armate, sau cu o politicã externã sinuoasã (Ungaria 1956, Criza rachetelor din Cuba, etc.). Dupã 50 de ani de dominaþie autoritarã asupra statelor central- ºi est- europene, comunismul a cãzut, inclusiv în U.R.S.S., iar unele state dependente pânã nu demult de Moscova îºi urmeazã cursul (Georgia, Ucraina).

Ultimele conflicte armate, precum cele din fosta Iugoslavie, Afghanistan ºi Iraq, au scos la ivealã o politicã falimentarã a S.U.A. ºi rolul tot mai scãzut al Consiliului de Securitate al O.N.U. În faþa ameninþãrilor teroriste, S.U.A. a ales sã rãspundã cu forþa armelor, ºi cu preþul pierderii a zeci de mii de vieþi omeneºti, inclusiv din rândul propriilor cetãþeni. Recesiunea economicã din S.U.A. a cauzat mari probleme cetãþenilor americani, ºi tinde sã dea naºtere unor conflicte sociale fãrã precedent în aceastã þarã. S.U.A., alãturi de Rusia, tinde sã devinã o mare putere armatã, ºi sã piardã ºi rolul de mare putere economicã.

În concluzie, poate e mai adevãrat proverbul nostru: "Cine râde la urmã, râde mai bine". Sau nu?

Ni se întâmplã uneori sã cunoaºtem persoan, cu care sã convieþuim, sã colaborãm sau sã depindem de acestea o perioadã mai mare de timp. Apoi, ca în orice întâmplare sau poveste realã, drumurile se despart, ºi destinele se schimbã, ne maturizãm, ne schimbãm, poate fizic, poate ºi imtelectual. Reântâlnirea cu aceste persoane, poate fi una cara ne poate marca, plãcut sau neplãcut, sau poate fi doar una rece, fãrã vreo urmare asupra psihicului nostru.

Am o zicalã: "Nu poþi schimba în bine un om, decât dacã ºi el îºi doreºte acest lucru!"

Aºadar, de ce mai existã uneori întrebarea: "Ce ar fi fost dacã?", atâta timp cât acel "dacã", e o condiþie pe care "eu" ºi nu "el" sau "ea", îºi dorea sã o îndeplineascã? Privim cu ochii noºtri lumea care ne înconjoarã, ºi nu ºtim sã ne punem în locul celuilalt, sau nu suntem capabili sã-i înþelegem comportamentul, în situaþii cu care poate noi înºine nu ne-am confruntat- celebra expresie "Pãi eu în locul tãu..."

Ca sã fiu mai explicit: când reântâlnim o persoanã dupã 10, 15, 20 sau n ani, îi putem observa cu o mai mare uºurinþã, schimbãrile de comportament, schimbãrile de atitudine, sau poate de situaþie materialã sau socialã. Am avut colegi de ºcoalã, care din niºte zvãpãiaþi, au ajuns oameni respectabili, cu situaþie materialã decentã. Alþii, poate mânaþi de bucuria de a nu-i avea alãturi pe proprii lor pãrinþi, au dat-o în barã, ºi au ratat o bunã parte a vieþii lor în febrile cãutãri de... nimic..., ºi cu nimic s-au ºi ales.

Putem învãþa din ambele situaþii, dar dupã pãrerea mea, "istoria NU se repetã!"

De câte ori privim la TV, ascultãm o ºtire la radio, citim un ziar sau o revistã, consumãm o informaþie brutã, rece ºi uneori tendenþioasã referitoare la lumea care ne încomjoarã, la evenimente, sau la soluþiile pe care sunt propuse pentru problemele noastre sau ale altora. Rolul mass-media, ar trebui sã fie acela de a informa cetãþeii corect, la timp ºi imparþial. Din pãcate cei care conduc sau lucreazã în instituþiile mass-media sunt oameni, ºi sunt deseori subiectivi.

Pe vremea când eram student, au sosit ca invitaþi ai Universitãþii unde studiam, doi profesori universitari din Franþa, la o masã rotundã, cu studenþii din facultãþile cu profil de ºtiinþe socio-umane. Totul bine-aranjat: întrebãri regizate, ca într-o conferinþã de presã, studenþi aleºi cu grijã, numai unu’ ºi una, burse prin Franþa, burse de merit: Bravo lor! Ne explicau nenea ãia, profesorii din Franþa, cât de bunã e mass-media la schimbarea unui regim politic, ºi dãdeau ca exemple Algeria, prin ’93, ºi evident rolul Radioteleviziunii Române în ’89. Toate bune ºi frumoase, dar cum unul zicea cã ºtie ºi engleza, hop ºi io, amãrâtu’ cu bursã de studiu, unu’ cam în primii 10 în anul meu de studiu, cu douã întrebãri, într-o englezã inteligibilã, ºi cu douã greºeli (confuzii) de exprimare, aºa de moment, care au trecut de bariera de înþelegere a distinºilor oaspeþi. Îi întrebam dacã ei cred cã mass-media poate sã dãuneze democraþiei, fiindcã ºi cei care au idei extremiste au acces la mass media, datoritã libertãþii de expresie; ºi cum îl convingem noi pe þãranul nostru, care nu prea înþelege rolul regimurilor, doctrinelor, partidelor, sau mãsurilor politice. La prima întrebare, au cam scãldat-o, cã o fi, cã o pãþi, mã rog... La a doua întrebare, sãracii au dat-o rãu în barã, profesorul meu, gazda lor, fãcea sãracu’ feþe-feþe: Ei propuneau sã fie angajaþi sau sã existe voluntari care sã le explice oamenilor ce scrie în ziare sau spune vreun nene la televizor sau radio, în niºte serate de lecturã, sau ºcoli de searã, mã rog, ceva în genul ãsta... Bieþii. ei nu ºi-au dat seama cã aºa ceva se organiza prin anii ’50 în România, de cãtre niºte comuniºti analfabeþi, care obligau pe cei tineri, sau cu ceva ºcoalã sã citeascã oamenilor muncii din acele ziare...

Trecând peste acest episod, aº afirma cã mass-media e un rãu necesar, ºi ca niºte cetãþeni ce suntem, avem acest drept la informaþie, dar una care relateazã adevãrul, nu pãrerea ºefului de trust.

Un alt palier de manipulare: emisiunile de divertisment ºi filmele artistice sau desenele animate. Un copil uºor impresionabil, va încerca sã zboare ºi el ca Superman, dar dacã va încerca de la etaj sau de pe vreun acoperiº? Iluzia vreunui adolescent, naiv sau nu cã poate fi supererou, dupã vreun film de acþiune, sau a vreunei visãtoare cã ãla care o iubeºte pe aia deºi e sãracã, e chiar real, ºi poate cã vine ºi la ea... PURÃ FICÞIUNE! Ba chiar o imaginaþie bolnavã.

Dar ce sã mai zic de programele de publicitate, sau mai rãu de concursurile cu premii. Ce naivi am putea fi...

NOAPTE BUNÃ!

De câte ori am auzit expresia "sunt singur(ã)", nici eu nu ºtiu. Adevãrul este cã fac ºi eu parte din aceastã tagmã, poate rarã, poate la modã, poate penibilã sau poate grotescã... În orice caz singurãatea e o stare de fapt asumatã ºi uneori acceptatã cu resemnare, de fiecare individ în parte.

Cauzele care ne împing spre singurãtate pot fi multiple, ºi privite din mai multe puncte de vedere. Dar, din experienþa mea personalã ºi din experienþa pe care am observat-o la alte persoane sigure, am încercat sã desluºesc ºi sã enumãr aceste cauze:

1. Cauzele temperamentale (psihologice): persoanele introvertite sunt cele mai predispuse la singurãtate; persoanele emotive, se pot expune din cauza eºecurilor într-o relaþie; sociopaþii sunt cei care vãd lumea exterioarã ca o ameninþare la starea lor de echilibru; egocentricii nu sunt neapãrat singuri, ei considerã cã doar ei ºi nimeni altcineva nu meritã sã se bucure de propria persoanã
2. Cauzele sociale sau economice: deºi trãim într-o lume teoretic eliberatã de idei preconcepute mai existã persoane care considerã cã nu au "destul" pentru a oferi unui prezumtiv partener de viaþã
3. Cauze legate de vârstã: decesul partenerului de viaþã  sau divorþul de partenerul de viaþã la o vârstã înaintatã

Existã ºi persoane singure care oficial sau neoficial au pe cineva alãturi. Cea mai dramaticã situaþie mi se pare cã se întâlneºte la persoanele de sex feminin care au depãºit vârsta de 40 de ani. "Rãcirea" relaþiei fizice cu partenerul, copiii care de la vârste tot mai fragede devin independenþi, problemele cotidiene, sunt lucruri care determinã autoizolarea acestor femei, care dupã opinii mai mult sau mai puþin avizate, ºi-au pierdut importanþa în cadrul familiei sau în societate.

Singurãtaea, dupã pãrerea mea, este totuºi un moft, o modã, o afirmãm ca fiind un lucru de perþ, dar o considerãm ca fiind apãsãtoare, dureroasã, nedreaptã. Consider cã numai noi putem fi vinovaþi cã suntem singuri, pentru cã nu avem capacitatea de a interacþiona cu semenii noºtri. Dacã avem ceva de oferit, ar fi bine sã nu þinem acel "ceva" numai pentru noi!

Urmãream sãptãmânile trecute, mai cu sufletul la gurã, mai cu rânjete pânã la urechi, evenimentele ce se derulau în jurul experimentului de la Geneva. Desigur, în Românica (pãi unde altundeva?!...), spectacolul mediatic a fost de un penibil ºi de un grotesc tipic românesc.

Încercarea oamenilor de ºtiinþã de a reconstitui începutul Universului în acel accelerator de particule, este cel puþin interesantã. Chiar ºi pentru reprezentanþii Bisericii acest eveniment pãrea unul normal, deoarece se considerã, pe bunã dreptate cã ºtiinþa ºi religia nu se exclud. Ba mai mult, omul de ºtiinþã prezent la tv. Antena3, a explicat cã se încearcã prin acest experiment "o apropiere de Dumnezeu".

Toate bune ºi frumoase, numai cã eu unul cred cu totul altceva:

1. Universul este INFINIT iar ceea ce ºtiu oamenii de ºtiinþã despre acesta se limteazã la spaþiul cunoscut de om prin diferite mijloace, directe sau indirecte
2. Momentul formãrii Universului nu poate fi plasat cu prea multã uºurinþã, dar eu cred cã timpul ºi spaþiul sunt douã variabile INFINITE, aºadar Universul nu are un început. Cred cã nu greºesc când spun cã Universul este azi rezultatul mai multor explozii ºi implozii de materie, care pot avea ca element comun acea "particulã a lui Dumnezeu", în anumite condiþii
3. Spaþiile uriaºe care existã în Univers, sunt fie lipsite de materie, fie existã o materie aflatã în stare latentã (praf cosmic de exemplu), care în anumite condiþii va da naºtere într-un viitor, mai mult sau mai puþin îndepãrtat, altor galaxii unde va exista sau nu viaþã asemãnãtoare cu cea de pe Terra. La fel ca orice organism viu, ºi Cosmosul ºi sistemele care-l compun (galaxii, sisteme planetare, etc.) au o evoluþie organicã: iau naºtere, evolueazã, se descompun ºi se reunesc sub alte forme în timp ºi spaþiu.
4. În teoria generalã a sistemelor (T.G.S.) oamenii de ºtiinþã vorbesc despre faptul cã în Univers existã un schimb continuu de energie, materie ºi informaþie, indiferent cã vorbim de microcosmos sau de macrocosmos. Se mai specificã faptul cã nu existã practic nici un sistem închis, iar cei care au costruit la Geneva acel accelerator de particule, sunt conºtienþi de acest lucru.

Vezi detalii de exemplu pe: http://rast.descult.com/teoria-sistemelor-deschise/

În aceastã ordine de idei, sper totuºi într-o colaborare mai strânsã a oamenilor de ºtiinþã, nu doar pentru un interes înalt ºtiinþific ci pentru un interes general, uman.

Politica mondialã nu a fost niciodatã un apanaj al unui stat sau grup de state. Chiar ºi în ultima perioadã se acrediteazã ideea conform cãreia în politica mondialã, existã interese oculte, sau cel puþin existã grupuri de interese mai presus de voinþa oamenilor simpli, care devin victime ale acestora.

Dupã opinia mea, în perioada la care facem referire existã mai multe crize, care decurg unele din altele:

1. Criza energeticã, este cauzatã nu atât de lipsa resurselor ºi a soluþiilor, ci de nevoia tot mai acutã de energie ca efect al globalizãrii
2. Criza politicã, se rãsfrânge asupra relaþiilor dintre state, fiecare încercând sã îºi apere propriile interese, în raport cu necesitãþile interne. De aici rezultã numeroase conflicte, fie deschise (rãzboaie) fie latente (dispute diplomatice)
3. Criza financiarã, constã în lipsa de control a unor state în ceea ce priveºte piaþa liberã (consumul, asigurãrile, creditele, investiþiile)
4. Criza umanitarã, afeteazã regiuni întinse ale planetei, din cauza gestionãrii inegale a resurselor ºi direcþionãrii acestora cu precãdere spre marii consumatori (Europa, America de Nord, Asia de Sud-Est, Australia)

Toate aceste crize ar trebui, cel puþin teoretic, sã fie gestionate mai uºor datoritã globalizãrii, a informaþiei pe care o deþin marii lideri ai Lumii. Dar se vede treaba cã nu e chiar aºa... Marile corporaþii încearcã sã iasã cel mai bine din crizã, având sprijinul politicienilor, care le considerã interprinderi strategice, de interes naþional sau global. Sã nu ne mirãm aºadar cã politica ºi afacerile sunt asociate de nãdejde. ªi în plus, marile corporaþii oferã bani statelor lor din taxe ºi impozite, ºi un alt sac de bani pentru campaniile electorale.

În ceea ce priveºte organismele internaþionale, garante ale pãcii ºi securitãþii mondiale (ONU), acestea au în ultima perioadã un rol mai mult decorativ. În lipsa unor mecanisme concrete ºi ferme în privinþa conflictelor, este practic imposibil Consiliului de Securitate ONU sã opreascã demersurile mai puþin "diplomatice" ale unor state. În privinþa altor organisme, ca de pildã F.M.I., cu un rol important în finanþele mondiale, acesta are un rol pur ºi simplu fãrã importanþã, deoarece, spre exemplu SUA datoreazã câteva miliarde de dolari acestei instituþii, dar nu are mecanismele necesare pentru a recupera aceste datorii. Globalizarea aºadar este ca în fabula Câinele ºi cãþelul doar pentru "cei mari"...

Noua ordine mondialã pe care o percep eu acum, este de fapt o reacþe de feed-back a diferitelor state în faþa globalizãrii. Reacþia pare normalã, la o primã vedere, dar încalcã normele elementare de cooperare în cadrul ONU, pe care toate statele le-au semnat în momentul aderãrii la acest organism.

Între problemele de psihologie colectivã, se cautã explicarea fricii de "celãlalt" de strãini, de persoane din alte categorii sociale, din alte profesii, etc. Într- adevãr, de câte ori nu ne-am pus întrebãri referitoare la cel de lângã noi, pentru a-l considera uneori un trãdãtor, un om care abuzeazã de încrederea noastrã, ºi apoi sã ne dezamãgeascã.

Aceastã fricã, este alimentatã de subconºtientul uman, fiind cauzatã cel mai probabil de experienþe cel puþin nefericite de viaþã, uneori traumatizante, la vârste fragede. În lucrarea sa, Jean, DELUMEAU, Frica în Occident, explicã mecanismele acestei stãri emoþionale de fricã, prin incapacitatea omului medieval de a înþelege relaþiile interumane ºi reacþia negativã omului medieval la noutãþi, pe care le considerã de naturã maleficã.

În aceastã perioadã fobiile sunt mult mai complexe, din cauza avansului tehnologic ºi a accesului la informaþie. Universul cunoscut de om prin intermediul tehnologiei, pare sã ne contrarieze ºi mai mult. Teama de impactul cu meteoriþii uriaºi, sau de o invazie extraterestrã a alimentat imaginaþia oamenilor. Dacã privim rece un film cu extratereºtrii cu rolul de duºmani (bad guys), fie sunt reprezentaþi ca niºte insecte sau reptile uriaºe, fie ca fiinþe cu unele caracteristici umane lipsite de sentimente. Fobia faþã de reptile ºi insecte este una ancestralã, ºi faþã de fiinþele umanoide, mai avansate, este asemãnãtoare cu aceea a amerindienilor în faþa europenilor, care n-au avut un rol tocmai benefic în istorie.

Ce sã mai vorbim, putem exemplifica cu realitãþi curente, contemporane. Românii spre exemplu, au capacitatea de a stigmatiza pe diverse criterii:

1. Criteriul etnic: ungurii, þiganii, ruºii, bulgarii, francezii, etc, ne sunt "duºmani"
2. Criteriul religios: catolicii, musulmanii, neoprotestanþii, etc., nu sunt foarte agreaþi de majoritatea populaþiei
3. Criteriul ancestral, sau modern, actual: homosexualii, persoanele cu probleme psihice, vrãjitoarele/vracii, miºcarea "EMO"

Am dat numai câteva exemple despre ceea ce românii considerã a nu fi conform cu principiile lor despre viaþã. Dar ºi noi românii avem "vânãtorii" noºtri. La rândul nostru simþim cã suntem stigmatizaþi ºi ni se pare cel puþin "nasol". Nu prea am dori sã primim lecþii de la alþii, cãci, nu-i aºa, noi suntem un popor talentat, uns cu toate alifiile, viteaz, harnic, cinstit. Cândva ºi eu gândeam la fel, dar acu', încep sã pricep cã ar fi tocmai pe dos!

În toatã aceastã fricã avem ºi niºte popoare pe care le respectãm ºi le urâm în acelaºi timp. Nemþii, de pildã, care sunt în, opinia noastrã- riguroºi, punctuali ºi reci, dar recunoaºtem aºadar cã ei sunt tocmai opusul românilor, ºi începem sã ne urâm pe noi, cã nu putem fi ca ei, ºi pe ei, cã nu pot fi ca noi.

Individual însã, avem mai multe fobii: vecinul, soacra, nevasta, ºefu', subalternul, colegul. Pe toþi îi bãnuim de ceva, ºi uneori nu ne doare gura sã o recunoaºtem. Spre exemplu, unui bãrbat îi este foarte greu sã înþeleagã unele transformãri fiziologice ºi comportamentale ale femeii. Nu trebuie sã fii misogin, fãrã sã priveºti o femeie cu o oarecare circumspecþie, fie cã o arãtãm fie cã nu, parcã e mai greu sã ne raportãm la stãrile emoþionale ale unei femei.

Eu consider cã lipsa de educaþie, de informaþie, sau refuzul de a le primi, fac sã mai avem încã fobii de tot felul, ºi cred cã soluþia este aceea de a-l considera pe "celãlalt" egalul nostru.

Românii au o istorie zice-se zbuciumatã, teritoriul locuit de ei fiind zguduit de niºte rãzboaie, cesiuni teritoriale, calamitãþi naturale sau accidente ecologice. E însã în firea românilor, sã punã eºecurile lor ºi a "scumpei lor þãriºoare" pe seama altor factori decât propria neputinþã.

Istoria trãdãrilor la care au fost supuºi românii de cãtre alþii este una îndelungatã. Trãdare a fost în 1601, când Mihai Viteazul a fost pãcãlit de austrieci ºi a plãtit cu viaþa, tot aºa în 1714, când Brâncoveanu ºi cei patru feciori au fost decapitaþi la Istambul în ziua de 15 august, sau cesiunile teritoriale ale Bucovinei (1774) ºi Basarabiei (1812), apoi trãdarea contra lui Vladimirescu (1821), tratativele de pace de dupã rãzboiul de Independenþã, tratatele de pace de dupã primul rãzboi mondial, Pactul Ribbentrop- Molotov, cedarea României în sfera de influenþã a U.R.S.S., de cãtre Churchill (1943), Tratatele de pace de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, neprimirea noastrã în NATO (1999), etc.

Cea mai hilarã dintre toate mi se pare faza din 1943, când Churchill i-a scris lui Stalin pe un petec de hârtie, cu un creion, fatidicele cifre: România 90% URSS 10% Aliaþii; Bulgaria 75% URSS, 25% Aliaþii Grecia 50% URSS, 50% Aliaþii, etc. Cu câtã nonºalanþã au reuºit cei doi lideri sã-ºi împartã felia de tort dinainte de culcare! A fost tot un fel de tratat Ribbentrop- Molotov, dar în variantã sovieto-britanicã. Adevãrul este cã Mr. Churchill, se credea de o inteligenþã sclipitoare, net superior atât lui Stalin cât ºi lui Roosevelt, dar la final, cel mai mult a câºtigat URSS, ºi apoi SUA. De altfel ºi azi fãrã ruºi ºi americani. nu miºcã NIMENI. ªi cum vremea americanilor pare sã fi trecut, nu-i exclus sã vedem o Rusie vioara I pe plan mondial. Poate China ar mai putea sã facã un salt ºi sã se uite cum lasã în urmã cele douã "superputeri".

ªi ce face Românica? Pãi se ia la harþã cu Rusia, ca acum vreo 70 de ani, ºi dacã "ai noºtri" aliaþi pierd "rãzboiul", iar vom plânge pe la orice colþ de stradã cã am fost trãdaþi. Pãi în 1940, cine a obligat România sã se alãture Germaniei iar în 1941, sã atacãm URSS? Sã fim serioºi!!! Sentimentele patriotice, cele de cavaler ale lui Antonescu? Pãi de fricã, SUA, a rãspuns declaraþiei de rãzboi din partea României, abia dupã vreo 6 luni, aºa eram ºi suntem de importanþi pentru americani.

P.S. Da, ºi sã nu mai vorbim, cã în meciurile din ultimele douã zile, ne-au trãdat tot strãinii: Nea Jijinho zicea cã în meciu' cu Lyonu' ne-a trãdat Arthuro, iar la Bordeaux, un potrughez. Ha,ha, halal!!!

Ministrul Mediului A. Korodi, anunþa zilele trecute cã persoanele care doresc sã-ºi încãlzeascã locuinþele cu ajutorul panourilor solare, beneficiazã de un ajutor de 90% din partea guvernului. Este valabil ºi pentru asociaþiile de locatari ºi proprietari.

Câteva adrese utile: http://www.mmediu.ro

www.energie-solara.com,

www.energie-verde.ro/ 

www.solaria.ro/

www.solariss.ro

www.lpelectric.ro/

panouri-solare.net/

ªi acest lucru îl puteþi realiza prin motorul Google la opþiunea pagini din România

P.S. Îmi fac "Mea Culpa", dar tipic româneºte, de fapt era vorba de 60%, pânã la vreo 7000 de €, ºi evident de la firmele agreate de "înþeleptul" Guvern dar pentru informarea dvs. e bine sã vã informaþi ce ºi cum. (24.10.2008)

Dacã în momentul de faþã, existã în lume peste 150 de þãri, oare câte popoare existã în total? Întrebarea pare stupidã, însã dacã privim mai atent, existã popoare care nu au þara lor proprie (kurzii sau rromii- spre exemplu) ºi existã popoare, care locuiesc în mai multe entitãþi politice, cu identitãþi proprii, ca populaþie majoritarã (de ex. germanii în Austria ºi Germania), sau þãri cu populaþii diferite, dar cu una sau mai multe culturi predominante (state federale precum Rusia, S.U.A, Canada, India, Australia, China, etc.). Existã ºi paradoxuri istorice precum sârbo-croaþii, care vorbesc aproximativ aceeaºi limbã dar au religii diferite (ortodoxã ºi catolicã) ºi locuiesc în trei state: Serbia, Croaþia ºi Bosnia

Popoarele europene s-au format cel târziu în primele douã secole ale mileniului II d. Hr. Existã însã popoare mult mai vechi precum chinezii grecii sau evreii, care s-au format înaintea erei creºtine, ºi au avut ºi mai au un rol destul de important în cultura mondialã. Unele popoare vechi, ºi-au pierdut identitatea ºi rolul major în Istorie. Cele mai tipice sunt popoarele precolumbiene din America de Sud, sau egiptenii, vechii perºi, ºi popoarele din zona Mesopotamiei, care convertite la Islam, au adoptat în mod oficial limba arabã, deºi nu sunt arabi.

Popoarele din Lumea Nouã, au la rânul lor o istorie destul de scurtã, dar se manifestã tot mai viguros prin cultura lor. Dacã amintim patru limbi europene, relativ accesibile - engleza, franceza, spaniola ºi portugheza - acoperim o bunã parte a Planetei noastre. Astfel, cultura europeanã, la concurenþã cu cultura asiaticã (chinezã ºi arabã) sunt marile culturi care dominã în toatã lumea cunoscutã.

Dacã examinãm din punct de vedere rasial, antropologic mai precis, s-ar pãrea cã existã o situaþie mult mai complexã. Rasa albã, europoidã spre exemplu, are mai multe subrase: caucazieni, uralo-altaici, iranieni, semiþi, etc. Dar vom observa la fiecare popor, cã existã puþine cazuri în care sã existe o omogenitate rasialã sau subrasialã. ªi apoi, nu trebuie confundatã noþiunea de popor ºi cetãþeni. În orice caz, grupurile subrasiale, au avut o migraþie ºi o evoluþie istoricã greu de perceput, iar cazurile de pierdere a identitãþii unor grupuri de populaþie sunt extrem de numeroase.

Nu pot sã nu remarc în final faptul cã informaþia de care, cel puþin teoretic, orice individ o poate avea la îndemânã, poate transforma uneori ireversibil identitatea unor indivizi sau grupuri de persoane. Miºcãrile de populaþie sunt încã o realitate a zilelor noastre, iar informaþia ºi necesitatea de adaptare a individului la noi realitãþi, determinã uneori pierderea identitãþii.

Da, cel puþin teoretic suntem o þarã europeanã ºi un popor european. Argumentele pro ºi contra, sunt foarte multe, nu mai repet ceea ce am scris în postarea  Despre România ºi români.

Câteva argumente în favoarea ideii de þarã ºi popor european:

1. Poziþia geograficã
2. Limba vorbitã de majoritatea locuitorilor
3. Religia creºtinã
4. Existenþa unui regim politic, cel puþin teoretic, democratic
5. Aderarea þãrii la organisme europene

Câteva argumente în defavoarea ideii de þarã ºi popor european:

1. Mijloace rudimentare de trai în special în mediul rural
2. Discrepanþe uriaºe în privinþa declaraþiilor liderilor politici ºi adevãrata stare de fapt din societatea româneascã
3. O informare lapidarã ºi distordionatã a cetãþeanului în legãturã cu problemele care îl privesc direct
4. O mass-media foarte politizatã, vârf de lance pentru lupta politicã
5. Inegalitatea în faþa legii

Toate aceste argumente mã fac sã cred cã avem probleme serioase. În faþa Comisiei Europene de pildã, politicienii noºtri se comportã ca ºi cum ar raporta fostului C.C. al P.C.R. realizãri ºi obiective îndeplinite cu succes

Pe de altã parte aceastã stare de fapt, determinã reacþii foarte negative, care în viitor, vor avea repercursiuni grave asupra societãþii româneºti. Cel mai grav este faptul cã asistãm, oarecum nrputincioºi la o sinucidere biologicã ºi intelectualã a poporului român, prin emigrarea forþei de muncã tinere în alte þãri ºi prin migraþia "materiei cenuºii" pe meleaguri mai generoase.